Acest Ezra a venit din Babilon. El era un carturar iscusit în Legea lui Moise, data de Domnul Dumnezeul lui Israel. Si fiindca mâna Domnul, Dumnezeului sau, era peste el, împaratul i-a dat tot ce ceruse. Multi dintre copiii lui Israel, dintre preoti si dintre leviti, dintre cântareti, dintre usieri si dintre slujitorii Templului au veni si ei la Ierusalim, în al saptelea an al împaratului Artaxerxe. Ezra a venit la Ierusalim în a cincia luna a anului al saptelea al împaratului. Plecase din Babilon în ziua întâi a lunii întâi si a ajuns la Ierusalim în ziua întâi a lunii a cincia, mâna buna a Dumnezeului sau fiind peste el. Caci Ezra îsi pusese inima sa adânceasca si sa împlineasca Legea Domnul si sa învete pe oameni în mijlocul lui Israel legile si poruncile. (Ezra 7:6-10)

Traditia mentioneaza faptul ca preotul Ezra era ministru secretar de stat pe problema evreilor la curtea împaratul Artaxerxe I. În perioada în care Ezra ocupa aceasta functie decretul imperial, cu privire la încetarea reconstruirii zidurilor Ierusalimului, dat de însusi împaratul era înca în vigoare. Cu toate acestea problema care îl macina pe el nu erau zidurile, fapt care îl va preocupa în mod deosebit pe paharnicul Neemia (1:3; 2:3), ci Legea Domnul. Acest fapt reiese si din accentul mare pe care autorul îl pune pe expresia Legea Domnului care apare de opt ori în cap 7 (vv. 6, 10, 11, 12, 14, 21, 25, 26). Conform scrisorii pe care împaratul i-a dat-o carturarului Ezra pentru locuitorii din Iuda si pentru vecinii iudeii reiese faptul ca acesta i-a cerut cel putin doua lucruri: 1) sa mearga sa-i învete pe cei din Iuda cum sa traiasca în conformitate cu Legea si 2) sa fie însotit de alti preoti si leviti, care doresc a merge la Ierusalim.

Autorul pentru a evidentia în ce sens mâna Domnul era peste Ezra mentioneaza hotarârea imperiala. Din scrisoare reiese ca împaratul satisface dorintele lui Ezra – în v.13 se mentioneaza ca a dat voie preotilor si levitilor care doreau sa plece la Ierusalim, iar în vv.25-26 pe lânga libertatea de a învata pe popor Legea, a primit autoritatea de a numi judecatori si dregatori în Iuda, precum si de a pedepsi cu moartea, cu exilul, cu confiscarea averii sau cu închisoare pe cei care nu se supun Legii. Pe de alta parte, împaratul 1) ofera un dar Domnului pentru necesitatile Templului, 2) da porunca ca trezoreriile de dincolo de Eufrat sa-i ofere bani, grâu, vin, unt si sare si 3) toti cei care lucreaza la Templu sunt scutiti de impozite. Pivotul sau elementul central al cap 7 este v.10. În acest verset sunt descrise aspectele care-l caracterizau si care-l conduceau pe Ezra în viata.

1. Aprofundare cuvântului.

Slujba lui Ezra, de carturar, însemna sa studieze si sa-i învete pe altii. Primul gând al preotului nu a fost acela de a-i ajuta pe altii în întelegerea scripturilor sau de a schimba lumea cu ajutorul învataturii pe care o dobândise pâna atunci, ci sa aprofundeze Legea Domnului. Desi era preot si carturar învatând Legea din pruncie, a înteles ca nevoia lui prioritara este cunoasterea Cuvântului Divin în profunzime, pentru ca altfel nu poate sa se ajute nici pe el si nici pe ceilalti. Pentru a aprofunda cu adevarat Cuvântul lui Dumnezeu, nu pentru a nascoci diferite idei nastrusnice ori a merge pe cai gresite, este nevoie de doua lucruri: munca individuala si asistenta Duhul Sfânt. Munca individuala este responsabilitatea omului în ceea ce priveste actul cognitivitatii spirituale. Ea implica în primul rând disciplina. Fara disciplina este imposibil o crestere reala în cunoasterea Scripturilor. Un alt element sunt exercitiile spirituale. Aici intra citirea regulata a Bibliei împreuna cu rugaciunea si postul. Simpla citire fara rugaciune si post nu poate oferi o cunoastere aprofundata a cuvântului, ci doar una superficiala. Al treilea element îl constituie materialele auxiliare, care ajuta la întelegerea Scripturilor. Într-un interviu Petre Tutea spunea ca daca un scriitor nu este asistat de un duh într-un coltul al camerei pentru a-l inspira când scrie, degeaba scrie pentru ca opera lui este goala. Tot la fel este si cu crestinul. Daca în munca lui de aprofundare a cuvântului lui Dumnezeu nu-l lasa pe Duhul Sfânt sa-l calauzeasca si sa-l învete, lucruri care intra în atributiile Lui, degeaba se chinuieste deoarece nu va ajunge sa cunoasca adevarul, ci doar se va pierde în amanunte si detalii neimportante.

2. Împlinirea cuvântului.

Trairea sau aplicarea experientiala a cuvântului este mijlocul prin care credinciosul arata în mod real cine este si care este scopul lui în viata. Apostolul Pavel în Rom 2:17ff vorbeste despre paradoxul pe care el la vazut în viata de zi cu zi la evrei – una învata si spun, si alta aplica. Apostolul merge chiar mai departe adresând o întrebarea retorica: Si daca, prin minciuna mea, adevarul lui Dumnezeu straluceste si mai mult spre slava Lui, de ce mai sunt eu însumi judecat ca si pacatos? Si de ce sa nu facem raul ca sa vina binele din el? (Rom 3:7-8) Împlinirea sau înfaptuirea cuvântului denota faptul ca persoana respectiva si-a însusit Cuvântul Divin, devenind o parte a fiintei sale. Altfel spus ceea ce el cunoaste nu are de a face doar cu elementul pur cognitiv sau intelectual, ci este un mod de viata, un mod de existenta, mod care are un caracter vizibil si empiric. Aplicarea cuvântului divin în mod concret scoate în evidenta aspectele: a) unitatea cu Cristos; b) statutul de copil si de ucenic al lui Dumnezeu; c) asemanarea continua cu Cristos; d) reflectarea chipului lui Cristos în fiinta si în viata credinciosului.

3. Învatarea pe altii.

Transmiterea sau predania cuvântului lui Dumnezeu este ultima faza din acest proces. Ea are în vedere doua aspecte: a) sa fi în stare sa dai socoteala de ceea ce crezi si b) sa fi în stare sa înveti pe altii ceea ce trebuie sa creada si sa cunoasca. În ceea ce priveste învatarea pe altii, aceasta este o responsabilitate universala, chiar daca este la nivele diferite. Nici un credincios nu are voi sa se eschiveze, sa refuze sa transmita mai departe mesajul lui Cristos, atât în situatia în care i se cere acest lucru, cât si atunci când are oportunitatea s-o faca în mod voit. Cristos spune într-o împrejurare ca daca cineva se sfiieste sa-L marturiseasca printre oameni, atunci si El va face la fel înaintea sfintilor îngeri si înaintea Tatalui. În concluzie, fiecare membru al trupului Cristic este obligat sa cunoasca învataturile de baza ale crestinismului: Treimitatea Dumnezeirii, umanitatea si divinitatea lui Cristos, mântuirea prin har, prin credinta, sfintirea continua a credinciosului, speranta învierii din morti si a convietuirii cu Cristos în vesnicie, revenirea lui Cristos pe norii cerului. Necunoasterea alfabetului crestin creeaza posibilitatea sa poata fi purtat încoace si încolo de orice val de învatatura, deoarece nu stie ceea ce crede si marturiseste. Învataturile primare sunt cele mântuitoare, adica cele care ne conduc la mântuire si fara de care este imposibil sa cugetam si sa ne închinam Sfintei Treime în mod corect.

Concluzie:

Viata unui credincios echilibrat trebuie sa fie caracterizata de cele trei aspecte: cunoastere, împlinire si transmitere. Lipsa unuia singur va crea o anomalie în viata de credinta. Cunoscând si învatând pe altii fara sa aplici vei constata ca nu stii în esenta nimic. Pe de alta parte, nu poti aplica, trai ceea ce nu cunosti. Dar nici nu poti învata pe altii ceea ce nici tu nu stii si nici nu face parte din viata ta. Viata de credinta este o continua alegere între a fi un credincios echilibrat sau unul care are lacune.

                                                     Articol scris de Claudiu Dobra